Sa revenim la esential si sa privim putin lucrurile:

   In primul rand referirile mele tin de produsele vestimentare si nu au nici o legatura cu firmele de renume care comercializeaza produse cosmetice. Acolo situatia este complet diferita, iar brandul in aceasta ramura a infrumusetarii spune cu totul altceva.

   Vorbesc aici doar de nejustificatele „nume cu ecou” al creatiilor vestimentare, si de impersonalul „se poarta”. Din dorinta de epatare sau de integrare si acceptare in grupuri bine vazute se irosesc banii pe „carpe de firma”. Spun asta pentru ca doar o mica parte din consumatorii care aleg produse de gen, o fac pe principiul calitatii si nu al imaginii. As exagera sa afirm ca toata piata romaneasca este plina de „marfa ieftina”… ei bine, nu. Revolta vine atunci cand te astepti ca in spatele unei firme cu nume sa gasesti materiale superioare calitativ si mai ales croieli si finisari impecabile. Dar cand intri intr-un magazin de lux, care afiseaza numele unui mare brand, si gasesti bumbac turcesc modelat dupa ultima strigare a modei… si care se aseaza dezgustator de eronat… ramai cu un gust amar; iar virusul reducerilor ataca sistemul estetic de valori si astfel consumatorul devine o victima sigura.

   Situatia mi se pare si mai dureroasa cand vad cat de molipsitoare este boala la nivelul generatiei foarte tinere, acolo unde mentalitatea grupului face legea. Raman deseori fara replica cand vad ca fericirea unui copil depinde de acel obiect vestimentar pe care il au toti colegii de scoala… in ideea ca daca nu-l ai si tu esti exclus din grup. Grav este ca mentalitatea o intalnim la o varsta la care caracterul este in formare si exista riscul unor repercursiuni majore in cazul in care esti permanent eliminat. Cum poti face educatia valorilor unui copil, atata timp cat nivelul intelectul de discernamant nu si-a atins maturitatea? Cum poti explica ca „ a fi special” nu inseamna „ a fi remarcat”, ci tine de originalitate? Mi-ati raspunde, probail, ca atata timp cat nu aruncam cu bani inspre copii, alegem sa facem educatie. Gresit. Alegem sa educam frumos un copil care va avea permanent probleme de adaptabilitate si in consecinta probleme de caracter.

   Personal, consider ca ne putem hrani ego-ul si altfel, prin alt sistem de valori decat cel dictat si impus de majoritate, altfel decat prin „haine de firma” si „placeri de lux” care ne priveaza de multe alte satisfactii marunte.

   Concluzionez cu aceeasi intrebare: ori sunt eu prea ciudata si am idei deplasate, ori criteriile si standardele mele de viata ma fac inadaptabila generatiei actuale, ori judec gresit valoarea ?

   Voi ce parere aveti despre toate aceste lucruri?

O intrebare pe cat de retorica pe atat de disputata. Logic, exista un singur raspuns: DA, imaginea conteaza! Iar ca estetician sustin acest lucru. Dar ca adult, care a invatat sa priveasca dincolo de aparente, ezit.

Probabil majoritatea este constienta ca succesul depinde de imaginea promovata.

Cat de bine sunt vandute produsele ieftine calitativ, dar cu o reclama buna! Cat de strategica este in politica o imagine studiata! Cat de importanta este imaginea pentru ocuparea unui loc de munca! Si cel mai elocvent exemplu al acestei realitati il vedem, la tot pasul, pe strada, in sutele de masini scumpe, haine de firma, mobile luxoase, care-s in mare procent imaginea snobismului pur romanesc. (cum bine spunea M. Badea intr-o emisiune:  “Romanul  are masina de 70 mii euro si sta intr-o locuinta de 30 mii”)

De ce?

Pentru ca majoritatea este preocupata de ceea ce “da bine”. Viata este atat de estetizata incat imaginea este cea care face ierarhizarea.

E drept sau nu e drept, asa suntem construiti, aparentele reprezinta criteriul dupa care judecam valoarea.

Dar!

Priveste un lucru. Priveste-l si a doua oara. Cand te vei roti 360 grade in jurul lui, e corect, vei vedea aceeasi imagine… dar altfel… privita ca un intreg, si cu acele detalii care la prima vedere ti-au scapat. Atunci vei spune: cat de mult inseala aparentele!

Si ca sa fiu si mai concreta, vin cu o intrebare : cat putem rezista intr-un mediu in care imaginea exterioara nu corespunde valorilor noastre?  Principiul rezonantei va scoate la iveala, mai devreme sau mai tarziu ceea ce e in profunzime. Pana la urma nu noi adoptam imaginea, ci imaginea se va adapta la noi.

E drept ca toate acestea depind de modul de perceptie al spectatorului. Fiecare isi promoveaza propria imagine, pe care ceilalti o percep si o trec prin filtrele valorilor si ratiunii. Mai precis, fiecare prezinta in fata celorlalti “masca” sa existentiala, cu particularitatile care-l fac unic ( maniere, gesturi, atitudine, postura, mimica, ton), aplicand teorema : a fi = a fi vazut bine.

Incercand sa nu intru in aceasta sfera a ipocriziei, afirmand ca numai imaginea interioara este esenta, si ca nu conteaza cum te prezinti,  concluzionez ca:

Imaginea conteaza! Dar depinde cum o porti!

Exteriorul denota ceea ce suntem, dar nu si valoarea morala pe care o avem, valoare pe care, de multe ori  timpul o tradeaza…

Post Scriptum

Sursa: ziare.com

Intr-o dimineata rece de ianuarie a anului 2007 in statia de metrou “L’enfant Plaza” din Washington si-a facut aparitia un tanar violinist. “Artistul” nu iesea cu nimic in evidenta in peisajul cotidian. Un tanar care incerca doar sa stranga niste bani de buzunar.

Si-a scos vioara si apoi a lasat cutia deschisa in fata sa. Tanarul violinist a cantat mai multe piese din Bach, timp de aproape o ora. In tot acest timp, peste 200 sute de oameni au trecut prin statie in drumul lor catre serviciu. Fiecare dintre ei a reactionat diferit. Dupa trei minute un barbat isi da seama ca tanarul este talentat si intepreteaza o arie deosebita. S-a oprit pentru cateva clipe, iar apoi si-a continuat drumul catre serviciu.

Dupa alte patru minute, violonistul primeste primii sai bani din acea zi. O femeie arunca in cutia viorii un dolar si isi continua drumul fara sa se opreasca. Dupa alte cateva minute un tanar poposeste mai mult timp in fata violonistului, se uita apoi la ceas si porneste mai departe. Zece minute mai tarziu, un baiat de trei ani se opreste in fata tanarului, insa mama sa il trage grabita de mana, desi copilul se oprise fascinat de muzica violonistului.

Multi alti copii au reactionat aproape la fel in momentul in care au trecut prin fata tanarului muzician. Insa, fiecare parinte, fara nicio exceptie, i-a fortat sa mearga mai departe.

Dupa 45 de minute tanarul violonist inca mai canta din celebrele piese de Bach. Bilantul: doar sase persoane s-au oprit din drumul lor si au ascultat pret de un minut sau doua sunetele viorii. Aproximativ 20 de persoane i-au dat bani. Dar toti au continuat sa mearga mai departe. In total, 32 de dolari.

Dupa o ora de cantat, situatia a ramas neschimbata. Nimeni nu a aplaudat, nimanui nu i s-a parut nimic ciudat sau iesit din comun. Nici macar o persoana din toate cele doua sute nu a intarziat mai mult de cinci minute in fata tanarului violinist. Nimanui nu i s-a parut o aparitie extraordinara acest spectacol.

Prea ocupati pentru a ne opri si a recunoaste un geniu

Vioara la care a cantat tanarul din metroul din Washington este un Stradivarius si valoareaza peste 3,5 milioane de dolari. Insa nu acest fapt ar fi trebuit sa fie recunoscut, in primul rand, de trecatorii matinali ai metropolei americane.

Tanarul artist care a interpretat pe unul dintre cei mai complecsi si dificili compozitori ai lumii, Johann Sebastian Bach, nu era nimeni altcineva decat violonistul Joshua Bell, unul dintre cei mai valorosi muzicieni ai lumii din acest moment. Insa, nici faptul ca niciun trecator nu l-a identificat pe Joshua Bell nu reprezinta pacatul cel mai mare al celor peste 200 de trecatori din statia “L’enfant Plaza” din Washington.

Cu doua zile inainte de acest experiment, Joshua Bell a cantat la teatrul din Boston cu casa inchisa, iar un bilet la concertul sau a costat cel putin 100 de dolari. Ceea ce ratasera toti trecatorii din statia metroului din Washington era una dintre cele mai exceptionale interpretari muzicale din lume. Unul dintre cei mai buni muzicieni moderni interpretand pe unul dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor – Johann Sebastian Bach. Un lucru care a scapat tuturor celor grabiti spre munca.

Recitalul incognito a lui Joshua Bell a fost un experiment social organizat de cotidianul american Washington Post . Scopul acestui experiment a fost acela de a detecta prioritatile oamenilor, perceptiile si gusturile lor.

Din rezultatele acestui experiment se ivesc cel putin cateva intrebari: cat de dispusi suntem sa recunoastem frumusetea unui lucru intr-un mediu comun si la o ora nepotrivita? Un lucru mai are aceeasi valoare pentru noi daca il desprindem de locul in care s-a consacrat? Putem recunoaste talentul si geniul intr-un mediu cat se poate de obisnuit? Nu trecem de prea multe ori pe langa lucruri magnifice fara a deschide ochii asupra lor? Nu cumva ne-am obisnuit sa recunoastem o calitate sau un merit doar atunci cand acelui lucru i s-a pus deja o eticheta si e recunoscut “oficial”?

Cum recunoastem valorile si cat pret punem pe ele?

Pentru a intari puterea acestui experiment trebuie spus ca statia de metrou “L’enfant Plaza” este situata in centrul orasului Washington, acolo unde este concentrat intregul aparat administrativ guvernamental american, iar oamenii care la acea ora treceau prin statia de metrou erau persoane cu o educatie culturala cel putin de nivel mediu, ei fiind analisti politici, project manageri, finantisti, consultanti politici sau directori de departamente.

Ce putem intelege dupa ce am aflat despre acest experiment? Inainte de toate, cred ca ramanem cu un gust amar. Ne-am fi dorit sa nu se fi intamplat asa… Ne-am fi dorit ca macar un singur om sa se fi oprit pentru mai mult de doua minute …

Concluzia acestui experiment este una trist de adevarata: daca nu avem timpul si aplecarea necesara pentru a ne opri macar pret de cinci minute (asta in cazul in care nu putem sa il recunoastem pe deplin) in fata unuia dintre cei mai buni muzicieni din lume cantand una dintre cele mai inaltatoare melodii compuse vreodata, la cel mai de pret instrument fabricat de om vreodata, atunci la cate alte lucruri minunate nu dam cu piciorul in fiecare zi, cate alte lucruri cu adevarat frumoase si inaltatoare nu ratam zilnic pentru ca nu avem timp sa le observam sau pur si simplu ne-am pierdut puterea de a le recunoaste….?

Pierduti in graba noastra zilnica minora, in fuga permanenta, in ascunderea din care nu mai avem timp sa iesim, noi, copiii societatii moderne acaparati in totalitate de informatie si tehnologie, am uitat sa mai privim in jurul nostru detasati, am uitat sa invatam sa nu ne mai grabim…

In fuga noastra permanenta de autentic am ajuns sa avem nevoie de Etichete si de Marci pentru a ne putea ghida in viata, in lumea valorilor. Iar drama noastra este ca toate Etichetele si Marcile care ne ghideaza viata sunt puse de altii, rareori de noi. Avem nevoie de recunoasterea unui institutii precum Atheneul, care sa gazduiasca un Joshua Bell, pentru a-l privi pe violonist ca pe o valoare.

Daca Joshua Bell nu se afla in incinta unui Teatru sau unui Atheneu consacrat, atunci nici noi nu ii acordam atentie si nici nu il aplaudam. In schimb, batem din palme minute in sir la concertul unui Joshua Bell, fara sa fi inteles sau trait poate mare lucru din muzica sa, doar pentru ca asa se face, asa face toate lumea, asa trebuie sa fie facut… asa “da bine”!

Traim intr-o lume in care valorile estetice sunt injosite, intr-o lume in care daca pretul pune nota, asa-zisul “bun gust” se remodeleaza dupa alte norme, nici intr-un caz estetice. Revoltator este ca promovam gustul pentru acest kitsch contemporan, in toate formele lui, pentru ca aceasta este “moda”. Astfel i ne supunem mai mult sau mai putin voluntar, adesea prin indiferenta, sau prin lipsa de discernamant, si inghitim foarte usor tot ceea ce se cheama “marfa comerciala”.

In ce priveste consumatoarele de prost gust, sau mai bine zis cu gust pentru lucruri estetice scandaloase, este normal sa impresioneze publicul printr-o imagine care epateaza si pune in evidenta orice si oricum… pentru ca in limitarea lor intelectuala asa dovedesc superioritatea asupra semenelor.

Si cum kitschul apeleaza la stridenta si la zgomot pentru a retine atentia si a zgaltai simturile fara prea mare bataie de cap, se remarca foarte usor, la tot pasul, si inca de la mare distanta, aceste manifestari artistice ieftine.

Categoria care corespunde intru totul acestui “stil artistic” este clar pitzipoanca (tzoconela, tzucupida… si alte prezente citadine contemporane) – asupra carora este inutil sa mai insist intrucat deja s-a ajuns la saturatie.

Grav este insa faptul ca acest kitsch a devenit norma si nu exceptie.

Lasand la o parte kitschul cocalar, exista acel kitsch care se pliaza foarte usor pe consumatorii decenti, si satisface cu usurinta naivitatea si gusturile umile ale oamenilor normali, care au cat de cat o masura estetica. Spun asta pentru ca oricine poate ajunge la un moment dat intr-o ipostaza kitsch, fie prin piese vestimentare aruncate la intamplare intr-un ansamblu incoerent, fie din dorinta de a fi in pas cu moda face alegeri nepotrivite, caraghioase uneori in raport cu persoana sa, fie chiar printr-o tinuta perfecta dar destinata a fi purtata in cu totul alte locatii sau imprejurari – si aici vorbesc de kitschul de atitudine, fie… sec, din prost gust.

Si ca sa fiu mai concreta incerc sa-mi amintesc o mica parte din decorul  pe care-l savuram zilnic si la tot pasul:

• Pe primul loc sunt nelipsitii blugi cu talie foarte joasa, care se poarta cu sunculitele la vedere, in cea mai clasica combinatie cu o bluza vaporoasa care luneca promitator in josul umarului. A nu se intelege gresit!  Acesti blugi sunt in regula ca piesa vestimentara, problema tine de cine-i poarta. Este dezgustator cum se pot etala kilogramele in plus din dorinta de a fi trendi.
• Unul dintre cel mai intalnit kitsch, in special la barbati, este purtarea sosetelor albe la pantofi. Dar deja asta tine de … educatie estetica si mai putin de bun simt.
• Abundenta de policromii, imprimeuri si texturi este tulburatoare, rivalizand parca cu arena unui circ. Deranjante aici nu sunt culorile vii, ci modul cum sunt ele aruncate la intamplare, sau combinate in cele mai nastrusnice presupuse reguli: carouri mici si carouri mari intr-o dementa de combinatii, imbinate eventual cu ceva dungi si asezonate cu o esarfa inflorata. Poate se accepta asemenea creatii vestimentare, dar a nu se confunda show-ul de pe scena fashion-tv cu bulevardele noastre sau cu locul nostru de munca.
• Decoratismul exagerat. Accesoriile sunt ca si cireasa de pe tort, dar depinde UNDE o asezam si CUM. Chiar daca accesoriul in sine nu este de valoare, el poate capata pret prin modul in care este armonizat. Prin accesorii nu urmarim impodobirea, ci evidentierea anumitor segmente, si mai ales respectand intotdeauna armonia detaliilor.
• Evidentierea “dotarilor fizice” prin tinute nevinovat de provocatoare. Rostul unei tinute sexi este sa fie o sugestie psihologica, sa denote mister, nu sa starneasca cheful de imperechere al publicului dornic de senzatii tari. Stimularea testosteronului se face ori in intimidate, ori in spatii cu asemenea destinatii – cluburi…etc, dar nu in activitatile cotidiene si nici pe bulevard. Cum, de altfel, e de bun gust ca lenjeria sa ramana in timpul zilei la locul ei, nu sa decoreze blugii si nici sa fie (din greseala) afisata de sub bucatelele care acopera diferite parti ale corpului; iar in ce priveste culoarea sau forma ei, e de bun augur sa nu o etalam la public prin piese vestimentare vaporoase si cat se poate de stravezii.
• Nelipsitul accesoriu de lac. Este intr-adevar trendi, dar acest detaliu cere mult mai multa atentie decat orice altceva (fie ca e vorba de poseta, curea sau incaltamine). Atunci cand vinilinul poleit detroneaza pielea nu poti pretinde acelasi respect. (Lasand la o parte aberatia unei cizme lungi de lac, care tine si loc de fusta …pentru extazul taximetristilor de la colt)

Exemple ar fi multe, probabil ca am sa revin asupra multor altor megakitschuri in alt post.

Ideea se vrea a fi alta. Chiar daca o adoptam sau nu, aceasta “moda” traieste si se alimenteaza cu propriul ei spectacol, sub amprenta privitorilor. Si daca acest kitsch care a ajuns pe podium este aplaudat, vom fi obligati in continuare sa suportam acest cotidian ieftin. De ce s-ar oferi altceva atunci cand asta se cere? Lac sa fie, ca broaste-s multe!

]]> http://proestetic.ro/mai-mult-decat-estetica/kitsch-sau-comedia-citadina/feed/ 1