Imaginea Conteza?

O intrebare pe cat de retorica pe atat de disputata. Logic, exista un singur raspuns: DA, imaginea conteaza! Iar ca estetician sustin acest lucru. Dar ca adult, care a invatat sa priveasca dincolo de aparente, ezit.

Probabil majoritatea este constienta ca succesul depinde de imaginea promovata.

Cat de bine sunt vandute produsele ieftine calitativ, dar cu o reclama buna! Cat de strategica este in politica o imagine studiata! Cat de importanta este imaginea pentru ocuparea unui loc de munca! Si cel mai elocvent exemplu al acestei realitati il vedem, la tot pasul, pe strada, in sutele de masini scumpe, haine de firma, mobile luxoase, care-s in mare procent imaginea snobismului pur romanesc. (cum bine spunea M. Badea intr-o emisiune:  „Romanul  are masina de 70 mii euro si sta intr-o locuinta de 20 mii”)

De ce?

Pentru ca majoritatea este preocupata de ceea ce „da bine”. Viata este atat de estetizata incat imaginea este cea care face ierarhizarea.

E drept sau nu e drept, asa suntem construiti, aparentele reprezinta criteriul dupa care judecam valoarea.

Dar!

Priveste un lucru. Priveste-l si a doua oara. Cand te vei roti 360 grade in jurul lui, e corect, vei vedea aceeasi imagine… dar altfel… privita ca un intreg, si cu acele detalii care la prima vedere ti-au scapat. Atunci iti vei aminti cat de mult aparentele inseala.

Si ca sa fiu si mai concreta, vin cu o intrebare : cat putem rezista intr-un mediu in care imaginea exterioara nu corespunde valorilor noastre?  Principiul rezonantei va scoate la iveala, mai devreme sau mai tarziu ceea ce e in profunzime. Pana la urma nu noi adoptam imaginea, ci imaginea se va adapta la noi.

E drept ca toate acestea depind de modul de perceptie al spectatorului. Fiecare isi promoveaza propria imagine, pe care ceilalti o percep si o trec prin filtrele valorilor si ratiunii. Mai precis, fiecare prezinta in fata celorlalti „masca” sa existentiala, cu particularitatile care-l fac unic ( maniere, gesturi, atitudine, postura, mimica, ton), aplicand teorema : a fi = a fi vazut bine.

Incercand sa nu intru in aceasta sfera a ipocriziei, afirmand ca numai imaginea interioara este esenta, si ca nu conteaza cum te prezinti,  concluzionez ca:

Imaginea conteaza! Dar depinde cum o porti!

Exteriorul denota ceea ce suntem, dar nu si valoarea morala pe care o avem, valoare pe care, de multe ori  timpul o tradeaza…

Post Scriptum

Sursa: ziare.com

Intr-o dimineata rece de ianuarie a anului 2007 in statia de metrou „L’enfant Plaza” din Washington si-a facut aparitia un tanar violinist. „Artistul” nu iesea cu nimic in evidenta in peisajul cotidian. Un tanar care incerca doar sa stranga niste bani de buzunar.

Si-a scos vioara si apoi a lasat cutia deschisa in fata sa. Tanarul violinist a cantat mai multe piese din Bach, timp de aproape o ora. In tot acest timp, peste 200 sute de oameni au trecut prin statie in drumul lor catre serviciu. Fiecare dintre ei a reactionat diferit. Dupa trei minute un barbat isi da seama ca tanarul este talentat si intepreteaza o arie deosebita. S-a oprit pentru cateva clipe, iar apoi si-a continuat drumul catre serviciu.

Dupa alte patru minute, violonistul primeste primii sai bani din acea zi. O femeie arunca in cutia viorii un dolar si isi continua drumul fara sa se opreasca. Dupa alte cateva minute un tanar poposeste mai mult timp in fata violonistului, se uita apoi la ceas si porneste mai departe. Zece minute mai tarziu, un baiat de trei ani se opreste in fata tanarului, insa mama sa il trage grabita de mana, desi copilul se oprise fascinat de muzica violonistului.

Multi alti copii au reactionat aproape la fel in momentul in care au trecut prin fata tanarului muzician. Insa, fiecare parinte, fara nicio exceptie, i-a fortat sa mearga mai departe.

Dupa 45 de minute tanarul violonist inca mai canta din celebrele piese de Bach. Bilantul: doar sase persoane s-au oprit din drumul lor si au ascultat pret de un minut sau doua sunetele viorii. Aproximativ 20 de persoane i-au dat bani. Dar toti au continuat sa mearga mai departe. In total, 32 de dolari.

Dupa o ora de cantat, situatia a ramas neschimbata. Nimeni nu a aplaudat, nimanui nu i s-a parut nimic ciudat sau iesit din comun. Nici macar o persoana din toate cele doua sute nu a intarziat mai mult de cinci minute in fata tanarului violinist. Nimanui nu i s-a parut o aparitie extraordinara acest spectacol.

Prea ocupati pentru a ne opri si a recunoaste un geniu

Vioara la care a cantat tanarul din metroul din Washington este un Stradivarius si valoareaza peste 3,5 milioane de dolari. Insa nu acest fapt ar fi trebuit sa fie recunoscut, in primul rand, de trecatorii matinali ai metropolei americane.

Tanarul artist care a interpretat pe unul dintre cei mai complecsi si dificili compozitori ai lumii, Johann Sebastian Bach, nu era nimeni altcineva decat violonistul Joshua Bell, unul dintre cei mai valorosi muzicieni ai lumii din acest moment. Insa, nici faptul ca niciun trecator nu l-a identificat pe Joshua Bell nu reprezinta pacatul cel mai mare al celor peste 200 de trecatori din statia „L’enfant Plaza” din Washington.

Cu doua zile inainte de acest experiment, Joshua Bell a cantat la teatrul din Boston cu casa inchisa, iar un bilet la concertul sau a costat cel putin 100 de dolari. Ceea ce ratasera toti trecatorii din statia metroului din Washington era una dintre cele mai exceptionale interpretari muzicale din lume. Unul dintre cei mai buni muzicieni moderni interpretand pe unul dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor – Johann Sebastian Bach. Un lucru care a scapat tuturor celor grabiti spre munca.

Recitalul incognito a lui Joshua Bell a fost un experiment social organizat de cotidianul american Washington Post . Scopul acestui experiment a fost acela de a detecta prioritatile oamenilor, perceptiile si gusturile lor.

Din rezultatele acestui experiment se ivesc cel putin cateva intrebari: cat de dispusi suntem sa recunoastem frumusetea unui lucru intr-un mediu comun si la o ora nepotrivita? Un lucru mai are aceeasi valoare pentru noi daca il desprindem de locul in care s-a consacrat? Putem recunoaste talentul si geniul intr-un mediu cat se poate de obisnuit? Nu trecem de prea multe ori pe langa lucruri magnifice fara a deschide ochii asupra lor? Nu cumva ne-am obisnuit sa recunoastem o calitate sau un merit doar atunci cand acelui lucru i s-a pus deja o eticheta si e recunoscut „oficial”?

Cum recunoastem valorile si cat pret punem pe ele?

Pentru a intari puterea acestui experiment trebuie spus ca statia de metrou „L’enfant Plaza” este situata in centrul orasului Washington, acolo unde este concentrat intregul aparat administrativ guvernamental american, iar oamenii care la acea ora treceau prin statia de metrou erau persoane cu o educatie culturala cel putin de nivel mediu, ei fiind analisti politici, project manageri, finantisti, consultanti politici sau directori de departamente.

Ce putem intelege dupa ce am aflat despre acest experiment? Inainte de toate, cred ca ramanem cu un gust amar. Ne-am fi dorit sa nu se fi intamplat asa… Ne-am fi dorit ca macar un singur om sa se fi oprit pentru mai mult de doua minute …

Concluzia acestui experiment este una trist de adevarata: daca nu avem timpul si aplecarea necesara pentru a ne opri macar pret de cinci minute (asta in cazul in care nu putem sa il recunoastem pe deplin) in fata unuia dintre cei mai buni muzicieni din lume cantand una dintre cele mai inaltatoare melodii compuse vreodata, la cel mai de pret instrument fabricat de om vreodata, atunci la cate alte lucruri minunate nu dam cu piciorul in fiecare zi, cate alte lucruri cu adevarat frumoase si inaltatoare nu ratam zilnic pentru ca nu avem timp sa le observam sau pur si simplu ne-am pierdut puterea de a le recunoaste….?

Pierduti in graba noastra zilnica minora, in fuga permanenta, in ascunderea din care nu mai avem timp sa iesim, noi, copiii societatii moderne acaparati in totalitate de informatie si tehnologie, am uitat sa mai privim in jurul nostru detasati, am uitat sa invatam sa nu ne mai grabim…

In fuga noastra permanenta de autentic am ajuns sa avem nevoie de Etichete si de Marci pentru a ne putea ghida in viata, in lumea valorilor. Iar drama noastra este ca toate Etichetele si Marcile care ne ghideaza viata sunt puse de altii, rareori de noi. Avem nevoie de recunoasterea unui institutii precum Atheneul, care sa gazduiasca un Joshua Bell, pentru a-l privi pe violonist ca pe o valoare.

Daca Joshua Bell nu se afla in incinta unui Teatru sau unui Atheneu consacrat, atunci nici noi nu ii acordam atentie si nici nu il aplaudam. In schimb, batem din palme minute in sir la concertul unui Joshua Bell, fara sa fi inteles sau trait poate mare lucru din muzica sa, doar pentru ca asa se face, asa face toate lumea, asa trebuie sa fie facut… asa „da bine”!